Credinţa mântuitoare

Având în vedere faptul că cei 144.000 sunt curaţi din punct de vedere moral, ceea ce-i face să decidă a nu se întina cu învăţăturile eronate, filozofia şi tradiţia omenească, însemnând că sunt fără vină înaintea lui Dumnezeu, pentru că "în gura lor nu s-a găsit minciună", Apocalipsa 14,5, atunci pe bună dreptate trebuie să luăm în discuţie, într-un mod aparte, harul tăriei lor descoperit prin exercitarea credinţei mântuitoare. Numai nişte oameni încărcaţi cu prezenţa Duhului Sfânt, obişnuiţi cu felul de gândire al lui Dumnezeu, care cunosc caracterul şi iubirea Lui, sunt capabili să exprime o astfel de credinţă ce îi ajută să treacă cu bine prin absolut toate încercările posibile, dintre care cea mai înspăimântătoare este fără doar şi poate decretul morţii! Aceşti creştini veritabili sunt singurii care vor rezista în ultima mare luptă. Credinţa lor este arma lor secretă!! Despre ea vom vorbi în ceea ce urmează.

Primul lucru ce trebuie stabilit şi foarte bine fixat în minte este că cei care vor izbândi în acest conflict final vor fi aceia care şi-au întărit mintea cu adevărurile Sfintelor Scripturi, după modelul lăsat de Dascălul lor, Isus Hristos! Singurul izvor şi motorul credinţei lor este doar Cuvântul scris, Biblia. Aici sunt descoperite caracterul şi voia lui Dumnezeu, mărturiile Duhului Sfânt făcând şi mai luminoase aceste realităţi divine. În Apocalipsa 14,12 stă scris: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Potrivit desfăşurării evenimentelor descrise în Apocalipsa 14, începând cu versetul 6, acesta este versetul care reprezintă hotarul dintre timpul harului, când se face auzită solia îngerului al treilea proclamată de mişcarea îngerului al patrulea, şi timpul lipsit de har, când este formată deja mişcarea îngerului al cincilea sau cei 144.000!

Prin urmare, răbdarea sfinţilor trebuie că are de a face cu ambele perioade de timp, dar în mod deosebit cu timpul strâmtorării, cel care urmează după încheierea vestirii soliei îngerului al treilea. În contextul în care icoana fiarei deja impune închinare mondială, subliniată prin sfinţirea duminicii, sfinţii lui Dumnezeu, cei care la vremea aceea sunt fecioare înţelepte, trebuie să exprime răbdarea, singura care-i face în stare să suporte totul până la încheierea timpului de har dar şi după acesta, până la apariţia lui Isus pe norii cerului! Această răbdare sfântă are ca temelie sigură credinţa lui Isus şi păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu trebuie să înţelegem manifestarea caracterului lui Dumnezeu în viaţa lor, întrucât legea morală a lui Dumnezeu nu este altceva decât expresia caracterului lui Dumnezeu întipărit în fiinţa lor!

Răbdarea care-i face să treacă prin toate încercările până la sigilare, trebuie să fie aceeaşi răbdare care-i face în stare să reziste în timpul strâmtorării lui Iacov, timp în care se vor confrunta cu cele mai îngrozitoare lucruri ce fac apel cu toată forţa lor la natura omenească: oboseala, amânarea şi foamea. Dacă această răbdare nu ar avea ca temelie credinţa lui Isus sau credinţa mântuitoare, atunci eşecul ar fi partea celor ce vor să ajungă în ceruri!

     "Toţi aceia care încearcă să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu vor întâlni împotriviri şi vor fi luaţi în râs. Ei vor putea să reziste numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru a putea suporta încercarea din faţa lor, trebuie să înţeleagă voia lui Dumnezeu aşa cum a fost descoperită în Cuvântul Său; ei îl pot cinsti numai dacă au o concepţie corectă cu privire la caracterul Său, la cârmuirea şi la planurile Sale şi dacă lucrează în armonie cu ele. Numai aceia care şi-au întărit mintea cu adevărurile Bibliei vor rezista în ultimul mare conflict." Tragedia veacurilor, cap. Scripturile, o apărare sigură, par. 2.

     "Timpul de încercare şi de groază din faţa noastră va cere o credinţă care să suporte oboseala, amânarea şi foamea - o credinţă care nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată. Tuturor le este oferit timpul de har pentru a se pregăti pentru vremea aceea. Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor şi hotărât. Biruinţa lui este o dovadă a puterii rugăciunii stăruitoare. Toţi aceia care se vor prinde de făgăduinţele lui Dumnezeu aşa cum a făcut el şi vor fi sinceri şi stăruitori aşa cum a fost el vor reuşi asemenea lui. Aceia care nu sunt gata să se lepede de sine, să se lupte înaintea lui Dumnezeu, să se roage mult şi stăruitor pentru binecuvântarea Sa nu o vor primi. A te lupta cu Dumnezeu - cât de puţini ştiu ce înseamnă lucrul acesta! Cât de puţini sunt aceia care şi-au înălţat sufletul către Dumnezeu cu o dorinţă atât de puternică, până când toată puterea a ajuns la limită. Când valurile disperării, pe care nici o limbă nu o poate exprima, se revarsă peste cel care se roagă, cât de puţini se prind cu credinţă statornică de făgăduinţele lui Dumnezeu!" Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 21.

În această formă divină a răbdării trebuie să crească orice copil adevărat al lui Hristos, dacă doreşte să-l vadă pe Isus. În experienţa acestei răbdări se intră o dată cu naşterea din nou, urmând ca în şcoala reformei să învăţăm să rezistăm prin răbdare sau exercitând răbdare la orice formă de ispită din partea celui rău. Doar exercitarea credinţei mântuitoare poate educa şi fortifica mintea ca să dea dovadă de această răbdare. Însă, cei care astăzi exercită puţină credinţă, şi mă refer la aceia care au experienţa naşterii din nou, şi reuşesc în cele din urmă să fie sigilaţi cu sigiliul Marelui nostru Preot, atunci vor trebui să înveţe în condiţiile fără har cum să manifeste această răbdare, care necesită o credinţă goală. "Aceia care acum pun la lucru puţină credinţă sunt în cea mai mare primejdie de a cădea sub puterea amăgirilor satanice şi a decretului de constrângere a conştiinţei. Chiar dacă vor rezista încercării, vor fi aruncaţi într-o groază şi într-un chin mai adânc în timpul de strâmtorare, pentru că niciodată nu şi-au făcut obiceiul să se încreadă în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care ei le-au neglijat vor fi siliţi să le înveţe sub apăsare şi descurajare grozavă." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 22.

Ce fel de credinţă este aceea care-i face în stare pe cei 144.000 să îndure oboseala, amânarea şi foamea? În ce fel este mântuitoare această credinţă? În mod sigur, aceasta nu este o credinţă care se capătă atunci când intrăm în greutăţi. Oricât s-ar ruga cineva să capete această credinţă atunci când este năpăstuit de probleme, neavând obiceiul de a exersa credinţă plină de încredere în timpuri liniştite, lipsindu-i comuniunea cu Dumnezeu, în mod cert nu va putea căpăta credinţa necesară pentru a izbuti. Exersarea sau practicarea adevăratei credinţe, credinţa lui Isus, adică acea credinţă pe care chiar Mântuitorul a manifestat-o zilnic în viaţa Sa, este o adevărată ştiinţă. Din cauza ideilor greşite, a educaţiei primite de a crede doar ceea ce vedem, pipăim şi simţim, din cauza mentalităţilor eronate cu privire la existenţa unei Fiinţe care conduce tot Universul, ca şi din cauza filozofiei sau a gândirii unor oameni care au dorit să înţeleagă existenţa umană fără prezenţa unui Dumnezeu ca Tată, Creator şi Mântuitor, oamenii nu ştiu cum să creadă în Isus.

Este extrem de greu pentru mulţi oameni care doresc să înceapă o viaţă alături de Isus şi să devină creştini, să exprimă o astfel de credinţă. Când vin la Isus, în urma auzirii Cuvântului sau a citirii personale a Bibliei, şi se aştern în genunchi, ei se roagă "cu credinţa" că au căpătat ceea ce a spus Hristos. Ei au înţeles multe adevăruri, aşa cum sunt ele descrise în catehismele sau manualele de doctrină ale bisericilor, se conformează lor, pentru că pur şi simplu sunt convişi de ele din punct de vedere intelectual! Le acceptă ca atare şi cred că, pe baza acestei credinţe în ele, atunci când se roagă, sunt primiţi de Dumnezeu şi devin creştini autentici. Însă, una este să înţelegi teoria adevărului din punct de vedere intelectual şi cu totul altceva este ca adevărul mântuitor al Scripturilor să angajeze inima şi conştiinţa într-un fel în care să coboare prezenţa Duhului Sfânt şi să umple întreaga fiinţă, mintea şi sufletul!!!

Credinţă are orice om născut pe acest pământ; nu s-a născut nici un om fără aşa ceva. Realitatea este că nimeni nu poate trăi fără să exercite credinţă. Dar, nu aceasta este credinţa care ne transformă. Apostolul Pavel spune că "şi dracii cred… şi se înfioară!" Iacov 2,19. Credinţa care acceptă o anumită realitate, ca existând undeva, sau care acceptă ceva despre cineva nu este credinţa care ne introduce în experienţa naşterii din nou, nu este credinţa care transformă fiinţa umană!! Numai adevărul inspirat al Sfintelor Scripturi poate naşte credinţa mântuitoare!!!

     "Este important să înţelegem clar natura credinţei. Mulţi cred că Hristos este Mântuitorul lumii, că Evanghelia este adevărată şi descoperă Planul de Mântuire, totuşi ei nu au o credinţă mântuitoare. Ei sunt convinşi de adevăr din punct de vedere intelectual, dar nu este suficient. Pentru a fi îndreptăţit, cel păcătos trebuie să aibă acea credinţă care îşi însuşeşte meritele lui Hristos. Citim că diavolii "cred şi se înfioară", dar credinţa lor nu aduce îndreptăţirea, tot aşa cum nici credinţa care constă doar într-un asentiment intelectual faţă de adevărurile Bibliei nu aduce beneficiile mântuirii. Acest fel de credinţă nu reuşeşte să atingă punctul vital, deoarece adevărul nu angajează inima, nici nu transformă caracterul." Solii alese, vol. 3, cap. Accentul pus pe subiectul mântuirii - 1890-1908, par. 6.

Ce lipseşte acestei credinţe "intelectuale"? Un lucru absolut vital, singurul care ar face-o să fie credinţa mântuitoare, şi anume încrederea în Dumnezeu!!! Da, credinţa mântuitoare, credinţa care ne introduce în experienţa naşterii din nou, care ne face să continuăm în şcoala reformei, credinţa prin care este proclamată marea avertizare mondială şi care suportă "oboseala, amânarea şi foamea" în timpul lipsit de har, este credinţa plină de încredere în Dumnezeu, prin care sunt însuşite meritele lui Hristos, făcându-l pe posesorul ei să trăiască prin orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu. Este acea credinţă care are încredere deplină că ceea ce Dumnezeu a zis că face, va face întocmai. Adevărul Scripturilor are rolul de a naşte, de a forma această încredere în Acela care s-a jertfit pentru noi. Când ajungem să-l cunoaştem pe Dumnezeu, ca Tată şi Mântuitor, atunci se naşte şi încrederea, iar rugăciunile vor fi încărcate cu credinţa plină de încredere în marea jertfă ispăşitoare a lui Isus şi în făgăduinţele Sale. Aceasta este credinţa care face ca Isus să devină realmente Mântuitorul sufletului!!

Credinţa de natură intelectuală este lipsită întru totul de această încredere deplină în Dumnezeu, tocmai pentru că nu îl cunoaşte, întrucât teoria adevărului te face să cunoşti multe despre o persoană divină, Dumnezeu, dar nu persoana ca atare!!! Pe când credinţa mântuitoare este plină de încrederea deplină în Dumnezeu, ca Mântuitor adevărat, aşa cum este descoperit în Biblie, căci încrederea aceasta nu poate exista fără credinţă tocmai pentru că este născută din adevărul Scripturilor!!!

     "În credinţa adevărată, mântuitoare, se află încredere în Dumnezeu, credinţă în marea jertfă ispăşitoare adusă de Fiul lui Dumnezeu pe Golgota. Credinciosul îndreptăţit îl priveşte pe Hristos ca fiind singura lui nădejde şi Eliberatorul lui. Credinţa poate exista fără încredere, dar încrederea născută din adevăr nu poate să existe fără credinţă. Fiecare păcătos care ajunge la o cunoaştere a puterii mântuitoare a lui Hristos va da pe faţă adevărul acesta într-o măsură tot mai mare, pe măsură ce înaintează în experienţă." Solii alese, vol. 3, cap. Accentul pus pe subiectul mântuirii - 1890-1908, par. 7.

Aceasta este cu adevărat credinţa lui Isus: credinţa mântuitoare plină de încredere că Dumnezeu va face exact ceea ce a spus că vrea să facă!!! Aceasta este credinţa în care trebuie să crească toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu încă de astăzi, dacă vor să treacă cu bine prin toate încercările şi să devină cei 144.000. Pentru a înţelege cum funcţionează, cum se exprimă o astfel de credinţă, am să vin cu un exemplu biblic. Poate că unul dintre cele mai frumoase tablouri ale manifestării unei astfel de credinţe pline de încredere în Dumnezeu, cu adevărat o credinţă goală, nesusţinută de nimic vizibil sau pipăibil, este fără îndoială cel al sutaşului roman.

Pare incredibil că exercitarea unei astfel de credinţe vine tocmai de la un soldat roman! Întâmplarea o găsim consemnată în Matei 8,5-13. Acest soldat roman, un centurion, a auzit despre Isus, căci în tot Israelul se vorbea despre lucrările Lui. Acest om avea un sclav care-l slujise cu încredere, o slugă la care ţinea foarte mult, numai că se îmbolnăvise. Ceea ce auzise el despre Mântuitorul i-a inspirat credinţa, care a născut în el încrederea deplină că Isus poate să-i vindece sluga credincioasă. Nevoia sufletului său îi fusese împlinită când a înţeles pentru sine învăţătura lui Isus. În felul acesta, credinţa lui s-a prins de Hristos nu ca de un făcător de minuni, ci ca de un bun Prieten, un Mântuitor al propriului suflet şi al omenirii.

Cu această credinţă mântuitoare, atât pentru sine dar mai ales pentru sluga fidelă, sutaşul roman s-a prezentat în cele din urmă înaintea lui Isus, zicând: ">Doamne<, a răspuns sutaşul, >nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt, şi robul meu va fi tămăduit<." Matei 8,8. "Dar sutaşul a spus despre sine: >Nu sunt vrednic<. Inima lui fusese atinsă de harul lui Hristos. Şi-a văzut nevrednicia; totuşi s-a temut să rămână fără ajutor. Nu s-a încrezut în propria bunătate; argumentul era nevoia lui cea mare. Credinţa lui s-a prins de Hristos şi de caracterul adevărat. N-a crezut în El doar ca într-un făcător de minuni, ci ca într-un Prieten şi un Mântuitor al omenirii." Hristos Lumina Lumii, cap. Sutaşul, par. 6.

Când acest centurion s-a prezentat înaintea lui Isus, el era plin de credinţa mântuitoare că sluga lui va fi vindecată, fără să aştepte să vadă cum Isus urmează să-l vindece. Credinţa lui era plină de încrederea că vindecarea slugii sale poate avea loc doar prin simpla rostire a unui cuvînt din partea Mântuitorului lui de-acum!! El nu a exprimat o credinţă de natură intelectuală, prin care acceptase doar la nivel informativ faptul că Isus face minuni. Hristos deja devenise Mântuitorul lui, experimentase fără să ştie naşterea din nou, dovada fiind preocuparea asiduă pentru vindecarea slugii sale!! A uitat de sine şi s-a concentrat doar asupra robului său vrednic. Credinţa lui a adus tămăduirea certă a slugii sale.

Aceasta este credinţa cu care trebuie să ne prezentăm înaintea lui Isus când este vorba despre izbăvirea din păcat. "Astfel trebuie să vină orice păcătos la Hristos. >El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui< (Tit 3,5). Când Satana îţi spune că eşti păcătos şi că nu poţi spera să primeşti binecuvântarea lui Dumnezeu, spune-i că Hristos a venit în lume să-i mântuiască pe păcătoşi. N-avem nimic care să ne poată recomanda lui Dumnezeu; dar apărarea la care putem să apelăm totdeauna este starea noastră deznădăjduită, care face ca puterea Lui mântuitoare să fie o necesitate. Renunţând la încrederea în noi înşine, trebuie să privim la crucea de pe Golgota..." Hristos Lumina Lumii, cap. Sutaşul, par. 7.

Aşa se manifestă credinţa plină de încredere, şi numai aşa se ajunge la acel nivel al desăvârşirii în care Satana nu mai poate găsi nici un teren avantajos pentru ispitele lui crunte!!! Este singura credinţă care menţine sufletul deasupra tuturor ispitelor şi care-l face să rămână biruitor sigur asupra oricărui păcat mărturisit. Numai această credinţă conferă răbdare sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu! "Mulţi par să creadă că este imposibil să nu cadă în ispită, că nu au nici o putere de a birui, dar ei păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu cu buzele, vorbind despre descurajare şi îndoială, în loc să vorbească despre credinţă şi curaj. Domnul Hristos a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, şi totuşi nu a păcătuit. El a spus: >... Vine stăpânitorul lumii acesteia. El nu are nimic în Mine<. Ce înseamnă aceste cuvinte? Înseamnă că stăpânitorul răului nu a putut să găsească în Hristos nici un teren avantajos pentru ispitele lui şi la fel poate fi şi în cazul nostru." Solii alese, vol. 3, cap. Accentul pus pe subiectul mântuirii - 1890-1908, par. 8.

Credinţa plină de încredere în Dumnezeu nu pune niciodată la îndoială puterea lui Dumnezeu! Sutaşul roman s-a prezentat înaintea lui Isus cu încrederea unui copil în părintele său, că acesta îi va da exact ceea ce el a spus că-i dă şi mai ales atunci când nevoia o cere. Pur şi simplu s-a prezentat să-şi ia darul cuvenit, sănătatea, dar nu pentru sine, ci pentru un biet sclav la care ţinea!! Credinţa lui a fost doar mijlocul prin care darul putea ajunge la acel biet suflet. Tot aşa trebuie să fie şi cu noi. Copiii lui Dumnezeu vor izbândi în cele din urmă tocmai pentru că exersează o astfel de credinţă chiar de astăzi. Nu va fi dată în viitor nimănui.

Aceasta este credinţa prin care solia îngerului al treilea va ajunge o mare avertizare mondială, şi tot aceasta este credinţa care lucrează prin iubire, care rabdă cele mai teribile încercări şi care iese biruitoare în lupta cu cel rău. De aceea se spune în Scripturi: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus." Apocalipsa 12.12. Aceşti sfinţi magnifici au o credinţă totală în Dumnezeu fiindcă au deplină încredere în Acela despre care ştiu, pentru că îl cunosc, că nu greşeşte niciodată. În timpul strâmtorării lui Iacov această credinţă va fi de neînfrânt, pentru că încrederea ei a rămas definitiv ancorată în Acela care a promis că va face exact ce a spus că vrea să facă!

     "Când vorbim despre credinţă, atunci trebuie să facem totdeauna o deosebire în mintea noastră. Există un fel de credinţă care este cu totul deosebită de adevărata credinţă. Existenţa şi puterea lui Dumnezeu, adevărul Cuvântului Său sunt realităţi pe care nici Satana şi îngerii săi nu le pot tăgădui. Sfânta Scriptură ne spune că >...şi dracii cred... şi se înfioară< (Iacov 2,19). Dar aceasta nu este credinţă. Acolo unde este nu numai credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o supunere a voinţei noastre lui Dumnezeu, acolo unde inima este consacrată Lui, iar simţămintele îi aparţin, acolo este credinţă: o credinţă care lucrează prin iubire şi care curăţeşte fiinţa. Prin această credinţă inima este înnoită după chipul lui Dumnezeu. Iar inima care, în starea ei nereînnoită, nu se supunea legii lui Dumnezeu şi nici nu se putea supune acum îşi găseşte plăcerea în preceptele ei sfinte, exclamând împreună cu psalmistul: >Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea< (Psalmul 119,97). Astfel, neprihănirea pe care o dă legea este împlinită în noi, care nu mai trăim >după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului< (Romani 8,1)." Calea către Hristos, cap. Dovada adevăratei ucenicii, al cincilea paragraf de la sfârşit.

     "Mulţi au doar o credinţă generală şi sunt de acord că doar creştinismul este nădejdea pentru sufletele pieritoare. Totuşi a crede acest lucru, a-l primi doar cu mintea nu este suficient pentru mântuirea sufletului...
     Este nevoie nu doar de credinţă, ci de o încredere fermă în Dumnezeu. Aceasta este adevărata credinţă a lui Avraam, o credinţă care aduce roade. >Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire< (Iacov 2,23). Când Dumnezeu i-a spus să-l aducă pe fiul lui ca jertfă, a fost acelaşi glas care îi spusese să plece din ţara lui şi să meargă într-un loc pe care i-l va arăta Dumnezeu. Avraam a fost mântuit prin credinţa în Hristos, exact la fel cum cel păcătos este mântuit astăzi prin credinţa în Hristos.
     Credinţa care îndreptăţeşte produce întotdeauna mai întâi pocăinţa, apoi faptele bune care sunt rodul credinţei. Nu există credinţă mântuitoare care să nu producă roade bune. Dumnezeu l-a trimis pe Hristos în lumea noastră ca să fie Înlocuitorul celui păcătos. În momentul în care este exercitată credinţa adevărată în meritele scumpei jertfe ispăşitoare, cerând ca Hristos să fie Mântuitorul său personal, cel păcătos este îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, deoarece este iertat." Solii alese, vol. 3, cap. Accentul pus pe subiectul mântuirii - 1890-1908, par.16-18.